De-a lungul vieţii, Ecaterina Lupşa a suferit foarte mult. Nici acum, când a împlinit 56 de ani, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în bine. Locuieşte într-o încăpere pe care şi-a încropit-o cu soţul ei, într-o curte comună. Camera a fost ridicată din deşeuri şi a fost acoperită cu materiale primite, iar în unele locuri se infiltrează apa. Fiindcă nu pot prevedea ploaia, ea şi soţul ei, împreună cu care locuieşte, au atârnat o găleată deasupra patului ca să nu plouă direct pe ei…
Cândva, odată, soţii Lupşa au avut propria gospodărie, la Comloşu Mare, pe care Ecaterina a înstrăinat-o într-un moment de nebunie, contra unei sume modice. Deşi au fost oameni care le-au oferit ajutorul să-şi recupereze casa, actele de vânzare-cumpărare a casei nu au mai putut fi anulate. Acesta nu a fost singurul necaz al familiei. Durerea cea mai mare a reprezentat-o diagnosticul pe care i l-au dat medicii fetiţei lor, Mara. Pe când avea şapte ani, Mara a avut nevoie de o transfuzie de sânge şi câteva luni mai târziu a fost depistată cu virusul HIV, iar în cele din urmă a dezvoltat boala SIDA. Sfârşitul i-a venit Marei pe când avea 23 de ani. De atunci au trecut trei ani, iar în urma ei a rămas de crescut o fetiţă, Flavia, pe care Mara a încredinţa-o cu limbă de moarte Asociaţiei Evanghelistice şi de Caritate Isus Speranţa României, să o crească.
Revenind la discuţia cu Ecaterina, ne-a poftit în umila-i locuinţă ca să vedem tablourile cu fotografia Marei şi a Flaviei. Pentru a avea curent, folosesc un acumulator de maşină pe care-l încarcă cu ajutorul unui vecin. Arătându-ne tabloul, Ecaterina ne-a spus că: „Ele sunt comorile mele…Ce să faci cu omu care-i nebun? Am dat eu casa mea cu acte pentru un milion…uite unde am ajuns să trăiesc…Nu am nici pensie, nici ajutor social. Şi buletinul mi-e expirat. Noroc cu mâncarea ce-o primesc de la MANA. Din ea mâncăm la prânz şi seara. Uite că nu am decât o bucată de pâine de ieri, de când mi-au adus mâncarea”.
Am aflat că soţul ei este plecat să caute lemne ca să se poată încălzi la iarnă. Pe măsură ce le aduce, Ecaterina le taie şi le stivuieşte în locul improvizat lângă cameră. „Am spart lemne ca să ne încălzim şi noi”. S-a plâns că i s-au terminat medicamentele, primite de altfel şi până acum tot de la oameni inimoşi. „Nu sunt scumpe, dar nu pot să le cumpăr şi fără ele nu mi-s normală…Poate îmi trimiteţi pe cineva…”a insistat în timp ce ne conducea spre poartă.
Ecaterina has had her share of troubles in this life. She is 56 now but things have not improved much for her. The “house” in which she lives together with her husband consists of one room, “built” by their own hands. It is made of waste materials, thrown away by other people and then covered with some construction materials they received for free. It is no wonder that water gets through easily. Since they don’t always know when it is going to rain, they just hung a plastic recipient over their bed, so that the water does not fall directly on them.
They used to have a house of their own, in a village called Comlosu Mare. In a moment of madness, Ecaterina sold it for a ridiculously little amount of money. There were people who offered their help immediately after that and tried to undo what she had done, in order to get the house back but nothing could be done. This wasn’t even their greatest trial. The most painful ordeal of their lives started when the doctors diagnosed their seven year old daughter, Mara, with AIDS. This happened a few months after a blood transfusion. She eventually passed away three years ago, when she was only 23. She had a little girl, Flavia. Before passing away, Mara talked to Laurentiu Timis, the executive director of JHOR and asked him to take Mara to “Onesimus Brothers.”
Back to my visit to Ecaterina’s home now… She invited me into the room, to show me pictures of Mara and Flavia, which she had framed and put up on the walls. The electricity is provided by a car battery, which they charge with the help of a neighbor. She points to one of the pictures of Mara and Flavia, saying: “They are my treasures… What can you do with someone who’s not in their right mind, like me? I gave away my house for nothing… look where I ended up living. I have no pension, no social welfare. Even my I.D. is out of date. We are so blessed with the food we receive from “Manna” every day. It’s our lunch and dinner. Look, all the food I have in the house is this piece of bread left from yesterday’s meal.”
She tells me that her husband is out looking for fire wood for the winter. As he brings some home, Ecaterina chops it and puts it in a pile, next to the house. “We are getting wood, so that we can keep warm during the winter.” She continues by saying that she has no more medicine. “It’s not expensive but I have no money. If I don’t take my medication, I don’t function well. Maybe you can find someone who can help me get it,” she keeps saying, as she walks me to the gate.
