TOMUŢA FLOARE

tomuta_floare

Pentru aceia care uneori se plâng că nu mai pot să-şi poarte crucea, este recomandat să viziteze câteva familii incluse în programul MANA al Asociaţiei Isus Speranţa României. Lecţia primită îi va determina pe mulţi să fie mult mai mulţumitori Cerului pentru binecuvântările primite, dar şi mai atenţi la strigătul disperat al semenilor.

Povestea bunicuţei Floare, o femeie de 89 de ani, te înduioşează până la lacrimi. Am aşteptat câteva minute până a reuşit să ajungă la interfonul apartamentului situat la parterul unui bloc din Timişoara. Poverile şi suferinţa i-au încetinit mişcările. Într-un apartament extrem de modest, sunt aşezate câteva lucruşoare agonisite de-a lungul vieţii care-şi poartă amprenta timpului.

Din camera alăturată se aude strigătul unei femei care vrea să se asigure că sunt oameni buni cei ce le-au trecut pragul. Este fiica doamnei Floare. Niciodată nu i-a trecut prin minte bătrânei că tot ea îşi va îngriji fiica, deşi ea are 63 de ani. „Fata mea e mai bolnavă decât mine. Eu o scol. Îmi pun un şal şi mă chinui să o ridic şi să o duc până la baie. Face şi ea câţiva paşi, dar e mai bolnavă decât mine”.

În acea casă locuieşte şi nepotul bătrânei care nici el nu e sănătos. Cea mai vrednică este ea, Floarea, la cei 89 de ani ai săi, ne spune în timp ce se aşează pe scaunul din bucătărie. Obosise.

Este recunoscătoare lui Dumnezeu că i-a păstrat mintea întreagă ca să poată gestiona puţinii bănuţi ce-i intră în casă. „Întotdeauna achit cheltuielile la bloc, curentul. Apoi mai iau ceva medicamente, nu multe că nu avem bani. De mâncare nu ne mai rămâne nimic. Eu sunt bucuroasă că nu avem restanţe la nimic. Singura mâncare e MANA ce o primim în fiecare zi. O împărţim şi pentru seară şi pentru a doua zi, dimineaţa. Când nu am primit, am făcut foamea. Mulţumim celor ce dăruiesc şi celor ce o gătesc”.

Ne-a condus spre ieşire mulţumindu-ne de vizită şi dorindu-ne să avem sănătate, că e cea mai importantă. Am plecat meditând la cuvintele regretatului pastor Petru Dugulescu, fondatorul Asociaţiei Isus Speranţa României, care deseori prezenta proiectul MANA spunând că Dumnezeu i-a pus pe inimă să dea un prânz bătrânilor uitaţi în blocurile comuniste ale Timişoarei…Este tristul adevăr, iar cei care doresc să se convingă o pot face vizitând iar mai apoi donând pentru aceşti sărmani care-şi duc sărăcia cu demnitate…

PUIU GHEORGHE

puiu_gheorghe

Cuvintele sunt prea sărace ca să poţi descrie viaţa acestui bărbat. Parcă ne-a observat privirea şi ne-a întărit uimirea spunându-ne că „aşa poveste ca a mea, nu aţi mai văzut!” Era extrem de insistent să intrăm în camera, susţinută de câteva propte.  „Mi-e şi frică să mai trăiesc aici. Numai Bunul Dumnezeu ştie cât mai rezist!” Stăruinţa lui de a intra în casă ne-a dat curaj să avansăm printre obiectele adunate în curte. Părea că acolo este un depozit de lucruri ce au fost folositoare cândva multor oameni. La întrebarea de ce nu renunţă la ele, ne-a replicat că unele piese îi sunt bune la reparaţii. În vremea bună, era un tinichigiu cunoscut şi apreciat, iar acum, la cei 72 de ani ai săi încă mai este căutat de vechii clienţi. Printre ruinele din curte am zărit o motocicletă despre care ne-a spus că i-a dat-o cu împrumut un prieten ca să ajungă cu ea într-o localitate timişeană de unde să-şi scoată adeverinţele de vechime ca să-şi depună dosarul de pensie. Singurul lui venit îl reprezintă ajutorul social, 142 de lei, din care cu greutate îşi achită curentul şi puţinele medicamente de care are nevoie.

Cât despre mâncare, „dacă nu aş primi MANA în fiecare zi, aş fi murit demult. O împart ca să am din ea şi la cină şi la micul dejun de a doua zi. De multe ori mă gândeam că mai bine ar fi fost să mă ia Dumnezeu. Mi-a trecut şi mie prin cap să-mi pun capăt zilelor că nu mai pot îndura calvarul, dar numai Dumnezeu m-a oprit. Nu ştiu cât mai pot să rezist”.

Odată, cândva, a fost căsătorit şi are şi o fiică cu care nu ţine legătura, „fiindcă a despărţit o familie şi a luat un tată de la trei copii, iar eu nu sunt de acord cu aşa ceva”.

În timp ce ne conducea spre ieşire ne ruga cu disperare să menţionăm că trăieşte într-o sărăcie lucie. Era strigătul disperat al unui om care aşteaptă să vină ajutorul…de undeva…de la cineva…

MOCANU STOIANCA

La cei 62 de ani ai săi, interlocutoarea noastră îşi păstrează simţul umorului în ciuda greutăţilor de care a avut parte de-a lungul vieţii. Locuieşte într-o garsonieră modestă, de cămin, cu foarte mulţi vecini. Din cauză că era prea mică, locuind la parter, şi-a făcut un balcon ca să primească aer, după cum spune. A fost căsătorită 33 de ani, dar partenerul de viaţa a murit. Are o fiică, un fiu şi doi nepoţi. Unul dintre nepoţi locuieşte împreună cu ea. În ultima perioadă stă mai mult în casă, fiindcă se deplasează foarte greu. Deşi locuieşte relativ aproape de biserica pe care o frecventează, drumul până acolo este anevois de parcurs.

Se mişcă cu dificultate din cauza greutăţii şi a celor 14 operaţii pe care le-a avut. „În urmă cu 12 ani am avut cancer la gât, dar Dumnezeu m-a vindecat. Am probleme cu inima, cu rinichii, cu ficatul, am tensiune…dar mai bine vă spun ce nu am că e mai uşor…spune zâmbind”.

Ne-a mărturisit că a aflat despre programul MANA de la o vecină, nevăzătoare, căreia i-a povestit că nu are bani pentru mâncare. Cu durere în suflet, zice că după o viaţă în care a muncit enorm de mult ca să aibe o casă şi un venit la bătrâneţe, primeşte fabuloasa sumă de 395 de lei. „Din aceşti bani de abia plătesc întreţinerea şi curentul. Nici medicamente nu pot să-mi cumpăr în fiecare lună. Am diabet şi medicamentul pe care trebuie să-l iau costă destul de mult. Ieri am avut glicemia 361. Îmi fac insulină de trei ori pe zi. E foarte greu pentru mine…S-a scumpit tot, tot…Nu am ce face…E sărăcie..Dumnezeu să vă răsplătească pentru tot ce faceţi! MANA reprezintă foarte mult pentru mine. De abia aştept să primesc mâncarea. O împart şi mănânc trei mese: prânz, cină şi mic dejun a doua zi. Nu ştie omul ce poate ajunge în viaţă…”