ALEXANDRU DUMITRU

Alexandru îţi începe trista-i poveste de viaţă spunându-ne că de când s-a născut îşi cunoaşte doar mama împreună cu care a locuit până la 11 ani, când sătul fiind de certurile din familie şi de reproşurile ce i se aduceau zilnic, a decis să plece de acasă. „Mama şi bunicul îmi spuneau că nu-s bun de nimic, că nu ştiu să lucrez. Am fugit de acasă şi am ajuns la un centru de plasament din Lugoj de unde m-a convins bunicul meu să mă întorc acasă, dar nu am stat multe zile”.

Cinci ani a locuit Alexandru la centrul din Lugoj şi mărturiseşte că la 16 ani a decis să-şi caute mama „din  interes”. „Mi-a fost dor de mama. Toţi s-au bucurat când m-au văzut, dar nu am stat mult timp cu ei”. El s-a întors în Timişoara unde a absolvit Liceul de arte şi Meserii. Ucenic fiind la un tâmplar, acesta l-a îndrumat spre Asociaţia Isus Speranţa României. „M-am bucurat că am ajuns aici, dar vreau să-mi adun bani şi să părăsesc ţara definitiv. Sunt mare şi vreau să-mi fac un viitor”.

Cu multă tristeţe şi revoltă în acelaşi timp, Alexandru ne-a spus că e dezamăgit că nu poate să-şi clădească un viitor. „În România poţi cel mult să supravieţuieşti, dar dacă lucrezi într-o altă ţară, începi cu munca de jos, dar te ridici şi-ţi faci un viitor. În România, până mori nu ajungi să-ţi cumperi o casă!” Singura bucurie o reprezintă pentru el căminul şi dragostea celor de la Casa „Fraţii lui Onisim” care-i întind o mână în această etapă dificilă din viaţa lui.

ALEXANDRU CONSTANTINESCU

Până la vârsta de 21 de ani, Alexandru nu şi-a întâlnit niciodată părinţii naturali. Şi-a dorit foarte mult să o cunoască pe cea care i-a dat viaţă, însă nu a găsit nici un indiciu despre mama sa. În cele din urmă a acceptat „linia” din certificatul de naştere din dreptul numelui părinţilor. Ştie că a fost abandonat în spital şi că de acolo a ajuns la centrul de plasament din Recaş unde a locuit până de curând.

El este oarecum trist că are o problemă de vorbire şi trebuie să facă eforturi ca să fie înţeles de cei din jur, dar se bucură totuşi că poate comunica. Ne-a spus că e o fire veselă care-şi face prieteni foarte uşor. „Când am stat la Recaş m-am împrietenit cu toată lumea. Mă înţelegeam cu bucătăresele, cu educatoarele, dar şi cu copiii. Ei au fost familia mea, dar m-am bucurat foarte mult că am ajuns la Casa „Fraţii Onisim”.

Visul lui Alexandru este să reuşească să-şi adune bani ca să-şi cumpere o căsuţă sau o garsonieră. A terminat o şcoală de arte şi meserii şi ne-a povestit cu entuziasm cum se plantează un pom, cum se întreţine viţa de vie şi cât de important este să pregăteşti locul în care va fi sădit noul pom. Este recunoscător Domnului că a fost primit cu dragoste la Casa „Fraţii lui Onisim” şi s-a integrat în rândul tinerilor de la Biserica Eclesia. „Sunt şi bucuros şi vesel că pot să locuiesc aici ca să-mi strâng câţiva bănuţi. Urmează să mă angajez  ca să-mi pot îndeplini visul”.

CÂRPACI CAMANDO

L-am întâlnit pe terasa din faţa bucătăriei de la Fraţii lui Onisim unde toca ceapă pentru mâncarea ce urma să fie gătită de către bucătar în ziua următoare. El sosise de la serviciu şi a dorit să dea o mână de ajutor celor de la Onisim, unde locuieşte de anul trecut. Ne-a povesit cu multă bucurie despre momentul în care Dumnezeu i-a călăuzit paşii spre Onisim. “Eram îngândurat şi nu vedeam nicio soluţie la problema mea. Căutam o chirie ieftină ca să pot trăi şi eu în această lume…”, şi-a început trista-I poveste de viaţă. De când se ştie a trăit în orfelinate – la Recaş, Lugoj, Timişoara. A încercat în repetate rânduri să-şi găseacă părinţii. Dorinţa lui era să I se spună de ce a fost abandonat. Insistă să precizăm că: “Nu-mi doream nici măcar o bomboană, o ciocolată. Nu-mi trebuia banii lor. Eu lucrez. Voiam să ştiu scopul şi ce or urmărit de m-or abandonat…Nu am aflat răspunsul la aceste întrebări”. Singurul lucru pe care l-a descoperit referitor la părinţii lui este că ar locui undeva în Europa.

De anul trecut, în căutarea disperată de a-şi umple golul din suflet, Dumnezeu I s-a descoperit într-o noapte pe când stăruia în rugăciune să renunţe la fumat. Împătimit fiind de ţigară, a cerut ca Divinitatea să I se arate dându-I putere să se lase definitiv de acel viciu. Ruga i-a fost ascultată şi de atunci a început să studieze mai mult Biblia, “de atunci a început transformarea mea”. Acum frecventează biserica şi mărturiseşte minunea din viaţa lui.

Ştiind că Dumnezeu ascultă, Camando, la cei 22 de ani ai săi, visează să-şi pună deoparte bănuţi, să-şi închirieze o cameră, a cărei chei să o deţină, şi să-şi întemeieze o familie. “Cine nu visează să aibe o familie? Vreau familia pe care nu am avut-o eu, în care să existe dragoste, bucurie, pace. Eu pe unde am trăit, până să ajung aici, am avut parte doar de suferinţă. Să scrieţi. Era după Revoluţie, dar ne băteau, ne luam dulciurile, mâncarea, nu era deloc uşor acolo. N-aveam parte de şampon, dulciuri. Ne îmbrăcam cu haine rupte. Mi-a plăcut să-mi fac prieteni şi mi-a fost uneori mai uşor, dar scrieţi SUFERINŢĂ, de asta am avut parte…lacrimi vărsate pe obraz în fiecare seară…nu ştiam de pizza sau de cartofi prăjiţi…Mulţumesc Domnului că aici am de toate!”