Casa ”Betania” din Hațeg

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Este un centru rezidenţial situat în Munţii Retezat care oferă găzduire pe perioade nedeterminate pentru persoane vârstnice şi fete    cu dizabilităţi.
          Rezidenţii casei beneficiază de condiţii la standard european şi servicii de îngrijire specializată. Au parte de asistenţă medicală personalizată, supraveghere, ajutor pentru igiena   corporală, deplasare interior si exterior, servirea sau hrănirea (dupa   caz) a 3 mese principale pe zi, grup sanitar în cameră, spaţii de recreere, socializare şi plimbare în curtea amenajată, consiliere spirituală şi acces la grădinărit.
  În prezent, Casa Betania găzduieşte 31 de persoane dintre care 6 fete   sunt cu dizabilităţi.
De la deschiderea sa în 2003, căminul este administrat cu dragoste şi dedicare de Timotei şi Tăvica Vălean. De asemenea, centrul dispune de asistent social şi personal administrativ calificat. Casa Betania e o oază de linişte şi frumuseţe, un loc plin de dragoste şi grijă, oferind astfel o atmosferă minunată celor aflaţi aici.
Adresa de contact:
str. Progresului nr. 35A, loc HATEG
tel 0254771285

ANDRICAN VERONICA

andrican_veronica

Şi-a început povestea vieţii spunându-ne că e din Sălaj, comuna Piroşa, unde „a trăit o grămadă de ani”. Cu mândrie ne-a povestit că ea cunoşte Haţegul, fiindcă a lucrat mulţi ani pe un şantier la Râul Mare. O leagă multe amintiri de Ţara Haţegului, acest minunat coţ de rai din Romînia.

După Revoluţia din Decembrie 1989, a plecat împreună cu soţul la Sălaj. „Ne-am dus să facem avere, că de nu lucri eşti puturos. Mă sculam pe răcoare şi mergeam la lucru împreună cu soţul, dar de 17 ani de când a murit, viaţa s-a schimbat. Satul e mai mult pustiu. Mai sunt vreo 30 de văduve. Şi la adunare au rămas puţini fraţi şi surori. Tineretul a plecat. Şi fata mea s-a dus în fundul lumii. Am avut şi un băiat, dar el a murit la 18 ani într-un accident”.

După pierderea fiului pentru care a vărsat multe lacrimi, doamna Veronica a ajuns să spună că în sfârşit este fericită. A fost compensată cu cinci copii: fiica, ginerele şi trei nepoţi. Se gândeşte la ei cu mult drag şi ar vrea să fie împreună, dar acum este bolnavă. Într-un dulce grai românesc, spune că de când se ştie a suferit din cauza rinichilor. „Mi-or zis doctorii că am un rinichi săc, dar după ce or ieşit aparatele astea, or zis că am chisturi. De la 20 de ani am probleme cu inima şi mi s-or tot umflat picioarele. Acum nu ştiu exact de la cei”. A avut un picior inflamat care a mobilizat-o la pat. Cu ajutorul tratamentelor şi al exerciţiilor, de câteva zile s-a ridicat din pat şi a păşit din nou. Doreşte să se recupereze cât mai repede ca să ajungă la biserică. Îi e dor de o părtăşie cu fraţii şi surorile din biserică. „Mi-e tare bine aici. Un nepot de-al meu a găsit Casa Betania pe internet şi mă bucur că sunt aici. Nici nu m-am gândit că nu o să pot merge. Aici e mai bine ca la mine acasă, că acolo eram tot singură, măcar aici am cu cine vorbi. Ca să nu mai zic că eşti şi foarte îngrijit”.

La final, cu mult optimism, ne-a spus că Dumnezeu ne pune la încercare pe toţi aceia pe care îi iubeşte, iar de ce-i aşa, „o ştie El”.

HUMA CĂLINA

huma_calina

Cu multă bucurie ne spune că iubeşte florile, acesta fiind motivul pentru care şi-a pus o floricică mică la ureche. Este o bunică simpatică şi glumeaţă, dar în spatele acestei măşti se ascunde tristeţea unei femei care şi-a crescut cu dragoste şi greutate doua nepoate a căror mamă le-a părăsit pe când erau foarte mici. După moartea unicului ei fiu, ce a murit la doar 33 de ani  într-un accident, câzând din podul casei, ea, nora ei, a ales să-şi lase copilele în seama bunicii paterne şi să-şi înceapă o nouă viaţă alături de un alt bărbat în a căror viaţă nu aveau loc şi cele două fetiţe cărora le-a dat viaţă.

După ce şi-a aşezat ochelarii potriviţi, cu lacrimi în ochi, ne-a depănat trista-i poveste…Este din Iaz, o localitate lângă Caransebeş unde a trăit împreună cu nepoatele pe care a ales să le crească, fiindcă ea a rămas orfană de mică şi a crescut cu mamă vitregă. „I-am dat casa la nepoata din Germania, iar ea în loc să stea cu mine, o plecat şi m-o adus aici. Eu nu zic că aici nu-i bine, dar eu am vrut să mor la casa mea. Eu le-am crescut greu pe fete, că nu o fost uşor. Le-am purtat în şcoală şi macăr că mâncau pâine cu ceapă trebuia să se gândească să nu o lase pe buna, că nici eu nu le-am lăsat pe ele…Mi-s necăjită, mă crezi? Că eu nu le-am dat pe ele la internat. Mama lor nu o vrut să le crească şi anumit zicea că le dă la orfelinat sau că le vinde la turci numai să nu le dau eu. Dar nu le-aşi fi dat”.

A încercat să locuiească pentru o perioada cu cealaltă nepoată, însă ea e necăjită şi nu putea să stea definitiv la ea. A ajutat-o o perioadă să îşi crească strănepoata, după care s-a mutat în Germania, la cealaltă nepoată. Nici aici nu a rămas prea mult timp şi a cerut să o trimită în ţară. Nici acasă nu mai putea locui singură din cauza vârstei. „Iarna e greu că eu nu-s vrednică să muncesc, să tai lemne, să fac focul, să ţin gospodăria. Să nu credeţi că zic că aici e rău, dar ca la tine acasă, nu e nicăieri…”

Discuţia noastră s-a finalizat într-o notă optimistă. Bunica noastră a înţeles motivul şederii ei la Haţeg: trebuie să pună zâmbetul pe faţa celorlalţi colegi ai ei de la Casa Betania, mult mai trişti şi mai suferinzi decât ea.